filozofia karate pe înțelesul părinților
filozofia karate

Pericolul orgoliului

(fragment)
de Gichin Funakoshi

Tocmai împlinisem treizeci de ani cînd, într-o seară, mă întorceam de la Naha la Shuri. Drumul era izolat şi după ce treceai de templul Sogenji devenea şi mai pustiu.[...] În acea seară, pe cînd treceam eu pe acolo, câţiva tineri tocmai erau prinşi în luptă. După cum am mai arătat, luptele cu braţele din Okinawa sînt oarecum diferite de cele practicate în restul Japoniei, îmi plăceau foarte mult şi (trebuie să mărturisesc) aveam destul de multă încredere în forţele mele. Cîtva timp am stat şi am privit. Apoi, deodată, unul din tineri strigă spre mine:
- Hei, omule ! Vino aici şi încearcă şi tu! Sau ţi-e frică ?
- Aşa e ! – strigă altul. Ce stai acolo şi priveşti ? Nu e prea politicos !

N-aveam cîtuşi de puţin chef de ceartă, aşa că le-am spus:
- Vă rog să mă scuzaţi, dar acum trebuie să plec, şi am pornit pe drumul meu.
- Ba n-o să pleci – spuseră cîţiva tineri şi fugiră spre mine.
- Nu cumva te-ai gîndit să fugi ? – mă ironiza unul.
- Chiar nu ştii să te porţi ? – întrebă celălalt.
Cei doi m-au apucat de cămaşă şi m-au tras spre platforma de piatră. Acolo stătea un om mai în vârstă, care se pare că era arbitrul lor şi probabil cel mai puternic luptător din grup. Puteam desigur să folosesc cunoştinţele de karate pe care le aveam atunci pentru a scăpa, dar am hotărât să particip la concurs.

[...]
Adversarul meu m-a privit urât şi mi-a prins mâna, aşa că n-am avut altă soluţie decât să primesc lupta. Victoria a fost iarăşi de partea mea.
[...]

Dar încă de cînd plecasem spre Shuri am avut presimţirea că ziua nu va trece fără vreun incident, şi iată că avusesem dreptate, deoarece nu după mult timp, am auzit un zgomot in spatele meu.
[...]
Pe scurt, deşi am fost atacat de şapte sau opt oameni, am reuşit să evit toate loviturile, apoi l-am auzit pe cel mai în vîrstă dintre ei spunînd: "Cine o fi ăsta ? Se pare că ştie karate."
Atacul se opri. Stăteau în jurul meu privindu-mă supăraţi, dar fără a mai îndrăzni să mă lovească şi să mă oprească din drumul meu. Mergând, am recitit în gînd unul din poemele mele preferate, fiind în acelaşi timp atent la cel mai mic zgomot. Nu am mai auzit însă nimic. Pînă a ajunge la Shuri, am fost cuprins de remuşcări. De ce a trebuit să particip la concurs ? Oare numai din simpla curiozitate ? Dar mi-a venit în minte adevăratul răspuns la întrebare: aveam o încredere prea mare în puterea mea. Era vorba, într-un cuvînt, despre orgoliu, încălcasem spiritul Karate-Do-ului şi îmi era ruşine de mine. Chiar cînd scriu aceste pagini, cu mulţi ani după cele întîmplate, am acelaşi sentiment adânc de ruşine.



A cîștiga prin a pierde

(fragment)
de Gichin Funakoshi

Drumul spre Mawashi era izolat şi trecea prin păduri dese de pini. Era deja destul de întuneric, aşa că am fost luat prin surprindere atunci cînd doi oameni necunoscuţi mi-au sărit în faţă, din umbra copacilor, blocîndu-mi drumul. [...] Se pare că nu erau numai puşi pe harţă, dar şi dornici de a provoca o încăierare.
- Bine, strigă unul dintre ei pe un ton insolent, ce stai acolo de parcă ai fi surd şi mut. Știi ce vrem. [...]
Cu cît se ambalau ei mai tare, cu atît deveneam eu mai calm. Pot să vă spun că după modul în care şi-a strîns pumnul, omul care vorbise cu mine nu era un karateka, iar celălalt, care ţinea în mâini un băţ gros, era evident un amator.
- Nu crezi că mă confunzi cu altcineva? Sigur este o greşeală la mijoc. Cred ca dacă am sta de vorbă… am întrebat eu liniştit.
- Taci din gură, pocitanie! – mîrîi omul cu bîta. Drept cine ne iei ?
Acestea fiind spuse, cei doi necunoscuţi se apropiară de mine. Nu m-am simţit câtuşi de puţin intimidat.
- Se pare, am spus, că va trebui în cele din urmă să lupt cu voi, dar sfatul meu sincer ar fi să nu mai insistaţi. Nu cred că ar fi bine pentru voi pentru că […] dacă nu aş fi sigur de victorie, nu aş lupta, ştiu totuşi că sunt obligat să pierd. Atunci, de ce să luptăm? Are vreun rost ?
Auzind acestea, cei doi s-au calmat într-o oarecare măsură. [...]
- Dă-ne atunci banii.
- Nu am, le-am răspuns, arătîndu-le buzunarele goale.
- Atunci dă-ne nişte tutun!
- Nu fumez.
De fapt, tot ce aveam la mine erau numai cîteva manju, prăjituri [...]
- Ia te uită! Are numai manju – au spus ei cu duşmănie. Fie! Mai bine decât nimic.
Luînd prăjiturile, unul dintre ei spuse:
- Mai bine ai pleca acum… şi fii atent, drumurile sînt primejdioase.
Apoi, cei doi dispărură printre copaci.

Peste cîteva zile s-a întîmplat să mă întîlnesc cu Maeştrii Azato şi Itosu. În timpul conversaţiei noastre, le-am povestit întîmplarea. Primul care m-a lăudat a fost Maestrul Itosu, care mi-a spus că am procedat corect şi că orele petrecute cu mine pentru a-mi preda karate nu au trecut fără rost. [...]
- Foarte bine! spuse Azato. Ai procedat, într-adevăr foarte bine! In aceasta constă adevăratul spirit al karate-ului. Acum începi să înţelegi semnificaţia lui.
Am încercat să-mi domolesc sentimentul de mîndrie. Deşi cei doi maeştri nu m-au lăudat niciodată cînd executam kata, iată că acum mă lăudau. Am simţit o deosebită bucurie pentru preţuirea ce mi se arăta.





Cuadrant Concept